Av. Drd. Eugen Sarbu
Av. Christopher Lytras
Rezumat
Studiul de față se concentrează asupra reglementării măsurilor asigurătorii și provizorii în România și Cipru. Studiul este realizat din perspectiva a doi avocați foarte specializați, cu experiență în materie de ordonanțe provizorii în România și, respectiv, Cipru. Partea (A) se concentrează pe măsurile asigurătorii și provizorii în România, iar partea (B) analizează măsurile asigurătorii și provizorii în Cipru. Ambele părți sunt structurate în mod similar: 1. O prezentare generală a sistemului juridic respectiv; 2. Jurisdicția pentru emiterea măsurile asigurătorii și provizorii și condițiile de admisibilitate pentru emiterea acestora; 3. Formele de măsurile asigurătorii și provizorii disponibile în jurisdicția respectivă; 4. măsurile asigurătorii și provizorii în ajutorul hotărârilor străine și al arbitrajului internațional; 5. Cererea și procedura referitoare la măsurile asigurătorii și provizorii; 6. Concluzii.
Cuvinte-cheie: măsuri asigurătorii; măsuri provizorii; legea română; legea cipriotă; arbitraj internațional; hotărâri străine; sechestru; poprire; sechestru asigurător.
(A) Măsuri asigurătorii și provizorii în România
1. Privire de ansamblu asupra sistemului juridic din România
România are un sistem juridic de drept civil bazat pe codificare și pe un volum ridicat de drept scris. Dreptul civil material și procedural au fost revizuite în 2011 și, respectiv, 2013, când au fost adoptate un nou Cod civil român („C.civ. român”) și un nou Cod de procedură civilă român („C.proc.civ. român”), modificând un cadru juridic care a fost în vigoare timp de peste 100 de ani.
Codul civil stabilește dreptul civil material, în timp ce Codul de procedură civilă reglementează procedura civilă în fața instanțelor române.
Este important de remarcat faptul că precedentele nu reprezintă un izvor de drept în sistemul juridic românesc. Cu toate acestea, părțile prezintă de obicei precedente pentru a-și fundamenta interpretarea legii, iar instanțele se pot baza pe acestea în interesul unei practici uniforme.
2. Competența de emitere a încheierilor de înființare a măsurilor provizorii și condiții de admisibilitate
În majoritatea cazurilor, instanța competentă să decidă cu privire la măsurile provizorii este instanța competentă să judece cauza în primă instanță.
În practică, aceasta înseamnă că instanța competentă pentru măsurile provizorii este fie judecătoria de la domiciliul sau sediul pârâtului, fie tribunalul de la domiciliul sau sediul pârâtului. Judecătoriile sunt competente să judece cererile de până la 200.000 de Lei (aproximativ 40.000 EUR), în timp ce tribunalele au competență pentru toate cererile care depășesc acest prag.
3. Forme de măsuri asigurătorii și provizorii
3.1. Sechestrul asigurător
Potrivit art. 952 C.proc.civ. român, sechestrul asigurător este o măsură asigurătorie care constă în indisponibilizarea bunurilor mobile și/sau imobile ale debitorului până la obținerea de către creditor a unei hotărâri executorii. Bunurile pot rămâne în posesia debitorului sau pot fi plasate în custodia unei terțe părți.
Art. 953 C.proc.civ. reglementează condițiile care trebuie îndeplinite pentru înființarea sechestrului asigurător. Condițiile sunt diferite în funcție de circumstanțele concrete ale cazului:
a. Creditorul care nu are o hotărâre executorie, dar a cărui creanță este dovedită în scris și exigibilă, trebuie să dovedească faptul că a solicitat deschiderea procedurii de fond
În primul scenariu, creanța creditorului beneficiază de o aparență de drept prima facie deoarece creanța este dovedită în scris. Jurisprudența și doctrina românească au dezbătut îndelung ce constituie o creanță dovedită în scris în contextul măsurilor asigurătorii și provizorii. Într-o primă opinie, s-a afirmat că „prin înscris trebuie înțeles orice document care, indiferent de formă, conține o mențiune a creanței creditorului”. Într-o altă opinie, s-a afirmat că „în alte hotărâri judecătorești, s-a reținut că prin înscris se înțelege orice tip de document care stabilește o creanță, chiar și una necuantificată sau condiționată”.
Cu toate acestea, instanțele române au admis cereri de măsuri asigurătorii și provizorii atunci când creanța creditorului a fost dovedită printr-o hotărâre arbitrală străină neexecutorie sau printr-o hotărâre judecătorească neexecutorie.
Cerința de a dovedi că creditorul a solicitat o procedură pe fond reflectă caracterul accesoriu al măsurii asigurătorii în raport cu creanțele principale. În practică, aceasta înseamnă că, în cazul în care măsura asigurătorie este admisă, aceasta va urma soarta procedurii principale. Dacă creditorul câștigă pe fond, măsura provizorie este automat executorie. Dacă creditorul pierde, debitorul poate solicita ridicarea măsurii.
În conformitate cu art. 953 alin. 1 C.proc.civ, în acest scenariu, instanța poate obliga creditorul la plata unei cauțiuni în cuantumul stabilit de aceasta. Cu toate acestea, instanța nu este obligată să dispună plata unei cauțiuni și va decide de la caz la caz.
b. Creditorul a cărui creanță este exigibilă, dar nu este dovedită în scris trebuie să dovedească faptul că a intentat acțiune pe fond și trebuie, de asemenea, să constituie o cauțiune egală cu jumătate din valoarea reclamată
În acest scenariu, legea impune creditorului să constituie o cauțiune obligatorie egală cu jumătate din valoarea pretinsă, deoarece creanța nu este dovedită în scris și, prin urmare, indisponibilizarea activelor implică mai multe riscuri pentru debitor în cazul în care cererea pe fond este respinsă.
c. Creditorul a cărui creanță este dovedită în scris, dar nu este încă exigibilă, trebuie să dovedească faptul că a intentat acțiune pe fond și trebuie să demonstreze existența unor circumstanțe speciale
În acest scenariu, creanța creditorului nu este încă exigibilă, ceea ce face ca un sechestru asigurător să fie foarte împovărător pentru debitor. Cu toate acestea, măsura poate fi dispusă pe baza unor circumstanțe speciale legate de probabilitatea unei executări viitoare:
– în cazul în care debitorul, prin propriile acțiuni, a micșorat sau a refuzat să furnizeze garanțiile promise;
sau
– în cazul în care există pericolul ca debitorul să se sustragă executării, să își ascundă bunurile, să își risipească averea sau să se confrunte cu insolvența;
În astfel de cazuri, pentru ca cererea de sechestru asigurător să fie admisă, creditorul trebuie să depună o cauțiune în cuantumul stabilit de instanță și să prezinte dovezi care să ateste situația financiară precară sau comportamentul reticent al debitorului.
3.2. Poprirea asigurătorie
Potrivit art. 970 C.proc.civ, poprirea asigurătorie poate fi dispusă asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale care sunt datorate debitorului de către un terț sau care vor fi datorate în viitor pe baza unui raport juridic existent.
Această măsură provizorie este foarte utilă în practică în cazurile în care debitorul nu are bunuri sechestrabile, dar se așteaptă să primească bani sau alte bunuri mobile de la o terță parte.
Condițiile pentru emiterea unei popriri asigurătorii sunt aceleași cu cele pentru emiterea sechestrului asigurător analizat mai sus, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate în continuare.
3.3. Sechestrul judiciar
În conformitate cu articolul. 972 C.proc.civ., sechestrul judiciar înseamnă indisponibilizarea bunurilor sau a activelor care fac obiectul unui litigiu în curs, prin punerea lor sub paza unui terț numit administrator-sechestru.
Această măsură poate fi aplicată în litigiile referitoare la proprietate sau la alte drepturi reale, la posesia de bunuri mobile sau imobile sau la utilizarea sau gestionarea bunurilor comune, în cazul în care măsura poate fi necesară pentru păstrarea dreptului în litigiu.
Partea interesată poate solicita instituirea sechestrului judiciar la instanța care a judecat acțiunea principală sau, în anumite cazuri speciale, la instanța în circumscripția căreia se află bunurile.
Administratorul-sechestru poate fi o persoană convenită de părți sau, în lipsa unui acord, o persoană desemnată de instanță.
4. Măsuri provizorii în sprijinul procedurilor străine și al arbitrajului internațional
4.1. Măsuri provizorii în sprijinul procedurilor străine
Potrivit art. 1066 alin. 1 C.proc.civ., în procedurile străine, instanțele române au competența de a se pronunța cu privire la chestiuni care includ măsuri provizorii atunci când domiciliul sau reședința pârâtului (pentru persoane fizice) sau sediul principal, sediul secundar sau fondul de comerț (pentru persoane juridice) se află în România la momentul depunerii cererii.
Art. 1075 C.proc.civ. prevede, de asemenea, că, în situații de urgență, instanțele române sunt competente să emită măsuri provizorii cu privire la persoane sau bunuri situate în România în momentul depunerii cererii, chiar și în cazurile în care instanțele nu pot avea competența de a se pronunța asupra fondului, potrivit C.proc.civ român.
Rezumând, creditorii străini pot solicita în fața instanțelor române măsuri provizorii împotriva debitorilor români sau debitorilor cu active aflate în România, conform regulilor stabilite de C.proc.civ. român explicate mai sus.
4.2. Măsuri provizorii în sprijinul arbitrajelor internaționale conduse de a curte de arbitraj românească
Regulilor de arbitraj ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional din București (“CICA”), principala instituție de arbitraj din România, tribunalul arbitral poate, la cererea unei părți și printr-o încheiere pronunțată în regim de urgentă, să acorde orice măsuri provizorii sau asigurătorii pe care le consideră potrivite.
Astfel de măsuri includ sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie și sechestrul judiciar reglementate de C.proc.civ. român, dar Regulile de arbitraj CICA prevăd, de asemenea, măsuri provizorii sau asigurătorii mai flexibile, oferind tribunalelor de arbitraj libertatea de a dispune măsuri provizorii sau asigurătorii adecvate particularităților litigiului.
De exemplu, tribunalele arbitrale pot dispune orice măsuri provizorii referitoare la gestionarea și conservarea probelor, garanția pentru costuri, suspendarea plăților recurente, suspendarea executării unei garanții bancare, suspendarea unei declarații de reziliere unilaterală a unui contract, măsuri de menținere a status quo-ului în așteptarea hotărârii etc.
5. Cererea și procedura privind înființarea de măsuri provizorii sau asigurătorii
5.1. Forma cererii
Orice cerere de măsuri provizorii sau asigurătorii trebuie să fie formulată în scris și trebuie să conțină datele de identificare ale părților, temeiul juridic al cererii, un scurt rezumat al faptelor, o justificare juridică a cererii și semnătura solicitantului sau a reprezentantului său legal sau convențional, precum și documentele doveditoare.
Într-o cerere de sechestru asigurător, creditorul nu este obligat să identifice activele pe care dorește să le indisponibilizeze.
Atunci când solicită o poprire asigurătorie, cu excepția popririi conturilor bancare ale debitorului, creditorul trebuie să identifice părțile terțe care datorează bani debitorului.
5.2. Decizia instanței
Toate cererile de măsuri provizorii sau asigurătorii urmează o procedură accelerată, iar instanțele pronunță hotărârea fără citarea sau ascultarea părților. Lipsa citării părților este esențială în cadrul cererilor de măsuri provizorii sau asigurătorii deoarece împiedică debitorul să anticipeze o executare silită și, eventual, să își risipească averea sau să intre în insolvență.
În funcție de dispozițiile legale aplicabile, instanța va stabili prin încheierea pe care o va pronunța o cauțiune care urmează să fie plătită de creditor. Neconstituirea de către creditor a cauțiunii în termenul prevăzut va duce la desființarea de drept a măsurii.
Potrivit art. 954 alin. 4 și art. 999 alin. 4 C.proc.civ., instanța poate amâna pronunțarea cu cel mult de 24 de ore după deliberare și trebuie să motiveze decizia în termen de 48 de ore.
5.3. Calea de atac împotriva hotărârii instanței
Hotărârea primei instanței privind măsurile provizorii sau asigurătorii sunt supuse apelului la instanța superioară.
Căile de atac sunt judecate de urgență și cu precădere, iar părțile sunt citate și ascultate de instanța de apel.
5.4. Executarea măsurii provizorii sau asigurătorii
Măsurile provizorii sau asigurătorii dispuse în temeiul legislației române sunt executorii, fără a fi necesară o procedură separată de autorizarea sau de înființare, după caz.
Măsurile provizorii sau asigurătorii sunt puse în executare de către un executor judecătoresc în conformitate cu prevederile C.proc.civ. român aplicabile.
5.5. Estimarea duratei și a costurilor procedurii
Măsurile provizorii și asigurătorii beneficiază de o procedură accelerată și simplificată, ceea ce înseamnă că, pentru reclamant, vor fi foarte eficiente din punct de vedere al timpului. În funcție de încărcătura instanței, reclamantul poate obține o măsură provizorie sau asigurătorie executorie și definitivă într-un termen cuprins între două săptămâni și două luni de la depunerea cererii în primă instanță, ținând seama de eventualele căi de atac formulate de pârât.
Costurile vor consta într-o taxă judiciară de timbru care trebuie plătită de reclamant în avans pentru ca cererea sa să fie examinată. Taxele judiciare depind de valoarea creanțelor și se calculează conform OUG 80/2013.
Orice parte poate solicita instanței să decidă cu privire la alocarea costurilor, inclusiv asupra oricăror taxe legale suportate. Instanța decide cu privire la alocarea costurilor atunci când decide cu privire la măsura provizorie, ținând seama de circumstanțele litigiului și de comportamentul procedural al părților. De obicei, partea care pierde suportă toate costurile și va fi obligată să plătească părții câștigătoare toate costurile legate de caz.
6. Concluzii
Legislația română prevede diverse măsuri provizorii sau asigurătorii la dispoziția unui creditor care urmărește să asigure o executare viitoare a creanțelor sale. Practica judiciară este favorabilă în cazurile în care condițiile sunt bine fundamentate în cerere și dovedite prin probe relevante. Trebuie remarcat faptul că, recent, instanțele au dezvoltat o atitudine pozitivă față de acordarea de măsuri provizorii sau asigurătorii în situații foarte specializate.
(B) Măsuri asigurătorii și provizorii în Cipru
1. Privire de ansamblu asupra sistemului juridic din Cipru
Sistemul juridic din Cipru este unul mixt și se bazează în principal pe sistemul de common law englez. În conformitate cu Secțiunea 29 din Legea Curților de Justiție (Legea 14/1960), instanțele din Cipru, în lipsa unei prevederi legale contrare, trebuie să respecte principiile dreptului comun și echității. A fortiori, jurisprudența engleză este aplicată pe scară largă și oferă îndrumări valoroase instanțelor din Cipru.
În conformitate cu doctrina de Drept Comun a stării decisive, instanțele cipriote sunt obligate să urmeze decizii, ceea ce înseamnă că deciziile instanțelor superioare, în special a Curții Supreme din Cipru și a Curții de Apel nou înființate, obligă toate instanțele inferioare.
2. Competența de emitere a ordinelor de măsuri provizorii și condiții de admisibilitate
Instanțele din Cipru echivalente judecătoriilor din dreptul român au, în general, competența de a emite măsuri provizorii.
Secțiunea 32 din Legea Curților de Justiție (Legea 14/1960) este considerată ”coloana vertebrală” jurisdicțională a hotărârilor judecătorești. Aceasta acordă instanței o marjă largă de apreciere pentru a emite orice măsură considerată justă și necesară, cu condiția îndeplinirii condițiilor de mai jos:
(a) existența unei dispute serioase care urmează să fie soluționată în fond;
Reclamantul trebuie să demonstreze că pretenția principală nu este una vădit nefondată, abuzivă sau neserioasă și că există un litigiu veritabil care necesită soluționare judiciară. Pragul probatoriu nu este foarte ridicat – reclamantul nu trebuie să dovedească o probabilitate ridicată de câștig în proces, ci doar că acțiunea este credibilă și are șanse reale de reușită.
(b) probabilitatea ca reclamantul să obțină o hotărâre favorabilă în fond;
Standardul de probă impus reclamantului pentru a depăși acest prag nu este unul exigent – este suficient să dovedească o „probabilitate” de succes, nu o certitudine. Conceptul de „probabilitate” presupune ceva mai mult decât o simplă posibilitate, dar mai puțin decât standardul preponderenței probabilităților (utilizat în dovedirea pretențiilor civile).
În practică, această „probabilitate” a fost interpretată ca necesitatea de a demonstra o șansă vizibilă și rezonabilă de succes în procesul principal.
(c) riscul ca, în lipsa măsurii provizorii, reclamantul să sufere un prejudiciu ireparabil;
Reclamantul trebuie să demonstreze că există un risc de vătămare ireparabilă în cazul în care măsura nu este acordată și că acordarea de despăgubiri bănești nu ar constitui un remediu adecvat. Aceasta este considerată partea cea mai dificilă condiție în obținerea unei măsuri provizorii și, desigur, reprezintă elementul cel mai disputat în majoritatea cauzelor.
(d) proporționalitatea măsurii.
În final, instanța trebuie să analizeze dacă „balanța intereselor” („balance of convenience”) justifică acordarea măsurii provizorii. Această analiză presupune punerea în balanță a prejudiciului suferit de reclamant în cazul refuzului măsurii cu eventualul prejudiciu suferit de pârât în cazul admiterii acesteia. Instanța va opta pentru soluția care produce cel mai mic prejudiciu sau care menține cel mai bine echilibrul dintre părți până la soluționarea definitivă a cauzei.
Când se poate obține o măsură provizorie?
Potrivit noilor Reguli de Procedură Civilă din 2023, care sunt bazate pe principii și create după Regulile de Procedură Civilă ale Angliei, instanțele din Cipru au competența de a emite măsuri provizorii (a) în cadrul procedurilor în curs; sau (b) în mod independent, în anticiparea unei proceduri pe fond.
Citarea părților
Secțiunea 9 din Legea privind procedura civilă (Cap.6) permite emiterea de măsuri provizorii fără citarea celeilalte părți (ex-parte) dacă condițiile prevăzute în CPR 25.3 sunt îndeplinite, care prevăd că instanța emite măsuri provizorii ex-parte atunci când:
(a) există urgență; sau
(b) există alte circumstanțe speciale.
Astfel de cereri au prioritate și sunt, de obicei, examinate de instanță în termen de câteva ore sau zile de la depunerea lor.
3. Forme de măsuri provizorii
Măsurile provizorii, care derivă din principiile echității, au fost descrise pe bună dreptate ca fiind inerent flexibile. Acest lucru acordă instanțelor o largă marjă de apreciere pentru a emite măsuri provizorii de diferite forme și tipuri, adaptate pentru a răspunde nevoilor specifice ale fiecărui caz.
Acesta a fost cazul recent, în care instanțele din Cipru au adoptat o poziție puternică prin emiterea unui ordin de interdicție de a da în judecată (”anti-anti-suit injunction” /AASJ) împotriva unui număr de inculpați ruși. AASJ a avut drept scop să le interzică să-și continue procedurile de tergiversare în Rusia și să promoveze un anti-suit injunction în temeiul Articolului 248 din Codul de Procedură Comercială al Federației Ruse.
Sechestrul asigurător (”Mareva Injunction”)
Sechestrul asigurător, cunoscută anterior sub denumirea de ”Mareva Injunction”, este o măsură care urmărește să împiedice un pârât să dispună sau să tranzacționeze bunuri până la o anumită valoare. Esența unei astfel de măsuri provizorii este de a se asigura că active importante rămân disponibile pentru a satisface o eventuală hotărâre în favoarea solicitantului.
Elementul esențial al sechestrului asigurător este de a se asigura că pârâtul nu ia măsuri de indisponibilizare a bunurilor sale înainte de pronunțarea hotărârii, măsuri care ar face imposibilă executarea unei hotărâri în favoarea reclamantului, astfel cum a fost descris anterior în principiul executării.
Sechestrele asigurătorii au devenit unele dintre cele mai utile măsuri provizorii și, prin urmare, instanțele le dispun în cazurile care implică riscuri de disipare a activelor.
Astfel de sechestre pot avea caracter local sau mondial -Worldwide Freezing Order (WFO).
Ordonanțe Chabra
În cazul în care există „motive întemeiate de a presupune” că activele sunt deținute în mod efectiv de către pârâtul principal, se utilizează o ordonanță Chabra pentru înghețarea acestora. Această formă de ordonanță este foarte utilă în cazurile complexe de fraudă ce implică mai multe țări și companii.
Sechestrul judiciar
Sechestrul judiciar este o măsură care interzice pârâtului să tranzacționeze bunuri sau active asupra cărora reclamantul revendică dreptul de proprietate. Sechestrul judiciar are în vedere revendicarea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse litigiului, spre deosebire de sechestrul asigurător, care doar interzice utilizarea activelor pentru a asigura disponibilitatea acestora în vederea executării silite a hotărârii.
Ordonanța de interdicție
Ordonanța de interdicție împiedică pârâtul să întreprindă acțiuni specifice care ar putea aduce atingere drepturilor reclamantului. Această formă de protecție este frecventă în situații care implică presupuse încălcări ale contractului, litigii privind proprietatea intelectuală sau alte circumstanțe în care se invocă un comportament ilicit cu caracter continuu.
Ordonanța Norwich Pharmacal
Ordonanța Norwich Pharmacal obligă un terț, care a fost implicat în mod involuntar într-o faptă ilicită, să divulge informații care să permită reclamantului să identifice făptuitorul sau să formuleze o cerere de despăgubire. Aceste ordonanțe sunt utilizate de obicei în cazuri de fraudă sau de furt de proprietate intelectuală, când sunt necesare informații esențiale pentru identificarea autorului faptei.
Aceste ordonanțe sunt de obicei însoțite de o ordonanță de confidențialitate, care împiedică pârâtul să dezvăluie anumite aspecte ale cazului pentru a nu prejudicia desfășurarea procedurii.
Ordonanța ce stabilește o obligație de a face
Ordonanța ce stabilește o obligație de a face este o ordonanță care solicită pârâtului să întreprindă o acțiune specifică, mai degrabă decât doar să îi interzică să facă ceva. Aceste ordonanțe sunt de obicei dispuse atunci când lipsa unei acțiuni ar cauza un prejudiciu semnificativ care nu poate fi remediat în mod adecvat prin despăgubiri.
Ordin de percheziție
Ordinul de percheziție, cunoscut și sub numele de ordin Anton Piller, permite reclamantului să intre în sediul pârâtului pentru a căuta și a obține probe care altfel ar putea fi distruse sau ascunse. Acest tip de ordin este acordat în cazuri excepționale, de obicei fără notificarea pârâtului, pentru a asigura conservarea unor probe esențiale, adesea în litigii comerciale sau de proprietate intelectuală care implică acuzații de fraudă sau încălcare a confidențialității. Având în vedere natura sa intruzivă, instanța are nevoie de dovezi solide privind potențiala distrugere sau ascundere înainte de a acorda un astfel de ordin.
Interdicția de a da în judecată (Anti-Suit Injunction)
Interdicția de a da în judecată este o măsură provizorie care împiedică o parte să inițieze sau să continue o procedură judiciară într-o jurisdicție străină, în cazul în care o astfel de procedură ar fi abuzivă, opresivă sau contrară intereselor justiției. Acest tip de măsură provizorie urmărește să prevină litigiile paralele, care ar putea duce la hotărâri contradictorii sau ar putea submina competența instanțelor din Cipru.
Numirea unui administrator-sechestru
Numirea unui administrator-sechestru este o măsură provizorie prin care se numește o terță parte independentă pentru a gestiona, păstra sau proteja bunurile până la soluționarea unui litigiu. Acest remediu este adesea solicitat atunci când există riscul ca pârâtul să administreze în mod necorespunzător sau să risipească bunurile, făcând ineficientă orice hotărâre viitoare. Administratorii-sechestru sunt numiți de obicei în cauze comerciale complexe, cum ar fi procedurile de insolvență, în care este esențial să se mențină valoarea afacerii sau a bunurilor în cauză.
Ordonanța privind o persoană necunoscută
Ordonanța cu privire la o persoană necunoscută este măsură provizorie dispusă împotriva persoanelor a căror identitate este necunoscută, dar care efectuează fapte ilicite care pot fi identificate. Acest tip de măsură provizorie este adesea utilizat în cazurile care implică infractori anonimi online. Scopul unei astfel de ordonanțe este de a restricționa un comportament ilicit, chiar dacă persoanele implicate nu pot fi identificate în mod expres la momentul depunerii cererii.
4. Măsuri provizorii în sprijinul procedurilor străine și al arbitrajului internațional
Instanțele cipriote au competența (și puterea) de a emite măsuri provizorii în sprijinul unei serii de proceduri străine sau al arbitrajului internațional.
Arbitraj
În procedurile de arbitraj în conformitate cu Secțiunea 9 din Legea Internațională de Arbitraj Comercial din 1987 (No 101/1987), care încorporează Modelul UNCITRAL, pentru emiterea de măsuri provizorii în sprijinul cazurilor de arbitraj comercial internațional în curs sau prevăzute.
Astfel de măsuri includ, de obicei, sechestre la nivel mondial sau ordine de interdicție.
Cadrul UE
În conformitate cu articolul (a) articolul 35 din Regulamentul de reformare Bruxelles (UE) nr. 1215/2012; și (b) articolul 31 din Convenția de la Lugano 2007, Instanțele din Cipru au competența (și competența) de a emite măsuri provizorii de protecție (inclusiv ordine de indisponibilizare) în sprijinul procedurilor aflate în curs sau prevăzute în alte state membre ale UE (cu excepția Danemarcei) Islanda și Norvegia, fără a depune o procedură de fond în Cipru.
Astfel de măsuri de protecție pot include, de asemenea, sechestre (”freezing orders”) la nivel mondial sau chiar ordine de căutare (”search orders”).
În sprijinul oricărei alte proceduri
Odată cu introducerea Secțiunii 32(AB) în Legea Curților de Justiție (Legea 14/1960), îmbogățește arsenalul de litigatori civili, deoarece instanțele din Cipru au competența de a emite măsuri provizorii în orice moment, inclusiv înainte de depunerea unei cereri sau după emiterea unei hotărâri, atât în legătură cu procedurile judiciare, cât și de arbitraj au loc sau vor avea loc în interiorul sau în afara jurisdicției Ciprului.
Competența instanțelor din Cipru de a emite astfel de ordine se extinde la situațiile în care:
(a) pârâtul este situat în jurisdicția Ciprului; sau
(b) bunurile sau obiectul căii de atac solicitate se află în competența instanțelor; sau
(c) există o astfel de legătură de legătură cu Cipru încât instanțele locale să fie considerate adecvate pentru a audia și a decide cu privire la o astfel de cerere.
5. Cererea și procedura privind înființarea de măsuri provizorii
5.1. Forma cererii
Cererea de măsuri provizorii trebuie formulată în scris și susținută de o declarație pe propria răspundere care să conțină faptele și temeiul juridic al cererii. În cererile fără notificare, declarația pe propria răspundere trebuie să explice, de asemenea, caracterul urgent al problemei și să includă un angajament în ceea ce privește daunele.
5.2. Procedura
Cererile de măsuri provizorii sunt, în general, judecate de urgență. Părțile vor avea posibilitatea dezbaterilor contradictorii.
5.3. Executarea măsurii provizorii
Neexecutarea de bunăvoie a măsurii provizorii
Nerespectarea unei măsuri provizorii dispuse de instanță atrage, de regulă, aplicarea unei sancțiuni pentru sfidarea instanței (”contempt of court”). Executarea acestei sancțiuni se realizează, în general, prin procedura de condamnare condiționată (”committal proceedings”), ceea ce presupune formularea unei cereri de încarcerare a persoanei care a încălcat hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie. Alternativ, instanța poate impune o amendă persoanei aflate în culpă. De asemenea, instanța are autoritatea de a dispune executarea actului respectiv pe cheltuiala părții care nu s-a conformat. Un terț care sprijină încălcarea unei hotărâri prin care s-a dispus o măsură provizorie poate, de asemenea, fi considerat vinovat de sfidarea instanței.
Este bine cunoscut că un director poate, în anumite circumstanțe, să fie sancționat pentru sfidarea instanței în cazul în care societatea pe care o conduce încalcă o ordonanță judecătorească.
Ordin condiționat
Recent, instanțele din Cipru au demonstrat disponibilitatea de a emite „ordine condiționate” (”unless orders”) în legătură cu anumite măsuri provizorii, pentru a asigura respectarea strictă a acestor dispoziții. O „ordonanță condiționată” reprezintă un tip de hotărâre judecătorească prin care executarea unui anumit act într-un termen stabilit este însoțită de o sancțiune automată în cazul neconformării. Cu alte cuvinte, dacă o parte nu se conformează unei astfel de hotărâri (de exemplu: „Dacă nu vă conformați ordinului privind divulgarea informațiilor”), aceasta își pierde dreptul de a fi ascultată de instanță. Această practică reflectă gravitatea încălcării autorității instanțelor din Cipru și funcționează ca un mecanism eficient de constrângere pentru asigurarea conformării cu ordinele judecătorești.
În cauza Agrawal Commercial Corp. v. Metarus Holdings Limited și alții, dosar nr. 2548/20, din data de 22 iulie 2021, Tribunalul din Limassol a emis un ordin condiționat („unless order”) împotriva pârâților 5–12. Prin acest ordin, instanța a obligat pârâții să înceteze orice acțiune de obstrucționare a administratorului provizoriu în exercitarea atribuțiilor sale privind preluarea controlului asupra acțiunilor deținute de pârâții 5–8, prin înregistrarea sa sau a altei persoane ca acționar, numirea sa sau a altei persoane în calitate de administrator al societăților ruse implicate, ori prin desființarea altor structuri administrative corespunzătoare ale pârâților. Ordonanța prevedea că, în cazul în care pârâții nu se conformau dispozițiilor privind instituirea administrării provizorii, aceștia nu vor avea dreptul de a fi audiați în cadrul cererii de redeschidere a procedurii.
Această situație evidențiază faptul că nerespectarea unei hotărâri judecătorești emise de o instanță din Cipru poate atrage consecințe grave, cum ar fi pierderea dreptului de a fi ascultat în fața instanței, lăsând astfel partea în culpă fără posibilitatea de a-și formula apărarea.
6. Concluzii
În concluzie, cadrul juridic cipriot referitor la măsurile provizorii, deși puternic influențat de common law-ul englez, a evoluat pentru a răspunde nevoilor specifice ale propriei jurisdicții. Acest lucru asigură protecția drepturilor reclamantului, previne producerea unui prejudiciu ireparabil și garantează o administrare corespunzătoare a justiției.
Flexibilitatea și diversitatea măsurilor provizorii disponibile reflectă angajamentul instanțelor de a adapta remediile echitabile la exigențele litigiilor moderne, adesea cu caracter transfrontalier.