Av. Mihai Ionescu-Balea
„Defectele” reprezintă acele vicii sau neconformități ale unei construcții care afectează buna funcționare și exploatare a acesteia. În construcțiile de infrastructură, defectele care pot interveni variază de la cazurile obișnuite de uzare prematură a stratului de asfalt (celebrele „gropi”) până la cazuri mai grave de surpare a drumurilor sau de afectare a pilonilor de susținere ai podurilor.
Prezentul articol trece în revistă cadrul legal aplicabil, structurat pe cele două paliere care contează cel mai mult pentru părțile implicate într-un proiect de infrastructură: obligația de remediere și costurile/daunele care derivă din neîndeplinirea ei.
1. Obligația de remediere a defectelor
1.1 Fundamentul legal și contractual
Obligația de remediere a defectelor este o obligație esențială a constructorului, consacrată atât la nivel legal, cât și contractual. Codul civil, Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și Regulamentul privind recepția construcțiilor sunt principalele acte normative care stabilesc obligația constructorului de a repara defectele și de a asigura executarea lucrărilor la standardele de calitate adecvate.
Codul civil reglementează, în materia contractului de antrepriză pentru lucrări de construcții, răspunderea pentru vicii: termenele de garanție contra viciilor lucrării sunt cele stabilite de legea specială (adică, în principal, de Legea nr. 10/1995), iar antreprenorul este exonerat de răspundere dacă dovedește că viciile provin din deficiențe ale expertizelor sau planurilor arhitectului ori inginerului ales de beneficiar (art. 1879 C.civ.). La rândul său, subcontractorul poate fi exonerat de răspundere în situația în care dovedește că viciile se datorează deciziilor antreprenorului general sau planurilor arhitectului sau ale inginerului.
Totodată, Codul civil stabilește că răspunderea pentru vicii poate fi înlăturată în cazul în care se dovedește că viciile rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experților sau a metodelor de construire.
Un element practic important: exonerarea de răspundere nu funcționează dacă antreprenorul a observat un potențial viciu în cursul execuției și nu l-a semnalat beneficiarului. Cu alte cuvinte, tăcerea antreprenorului cu privire la o problemă pe care ar fi putut și ar fi trebuit să o sesizeze îl privează de posibilitatea de a se apăra ulterior, invocând răspunderea beneficiarului sau a altor participanți la lucrare.
Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții detaliază dispozițiile generale din Codul civil și stabilește, printre obligațiile principale ale antreprenorului, remedierea pe propria cheltuială a defectelor calitative apărute din vina sa, atât în perioada de execuție, cât și în perioada de garanție stabilită potrivit legii.
Perioadele minime de garanție sunt stabilite de art. 7 alin. 3 din Legea nr. 10/1995 și depind de categoria de importanță a construcțiilor. Fiind vorba de construcții de infrastructură, deci de importanță mare, de cele mai multe ori perioada minimă de garanție va fi de 5 ani.
Pe lângă obligațiile trasate de lege, părțile concretizează, prin dispozițiile contractuale, condițiile în care antreprenorul se obligă să repare defectele și viciile. Contractele standard precum FIDIC sau Contractul Național de Lucrări reglementat de HG nr. 1/2018 sunt foarte detaliate cu privire la aceste aspecte.
1.2 Corelația cu recepția la terminarea lucrărilor
Recepția la terminarea lucrărilor este momentul-cheie la care se raportează întreaga discuție despre defecte. Regulamentul privind recepția construcțiilor (HG nr. 343/2017) prevede că, dacă la finalizarea lucrărilor comisia de recepție constată neconformități, defecte sau deficiențe de natură să afecteze utilizarea construcției potrivit destinației sale, ori vicii a căror remediere este strict necesară pentru asigurarea utilității construcției, procesul de recepție se suspendă (nu se respinge automat), tocmai pentru a da antreprenorului posibilitatea să remedieze. Termenul de remediere se stabilește de comisie împreună cu antreprenorul și nu poate depăși, de regulă, 90 de zile de la data încheierii procesului-verbal de suspendare, cu posibilitatea unei prelungiri, în cazuri excepționale, cu până la încă 90 de zile.
Dacă antreprenorul nu remediază în termenul stabilit, beneficiarul are dreptul să îl someze, iar dacă nici după somație antreprenorul nu acționează, beneficiarul poate executa el însuși remedierile – pe cheltuiala și pe riscul antreprenorului aflat în culpă. Această regulă este esențială: ea transformă o simplă întârziere a antreprenorului într-un drept al beneficiarului de a interveni direct și de a recupera ulterior costurile de la antreprenorul inițial, printr-o acțiune în despăgubire.
Este important de reținut că obligația de remediere nu se stinge odată cu semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Legea nr. 10/1995 și Regulamentul privind recepția construcțiilor fac o distincție clară între:
- viciile aparente, care trebuie constatate și consemnate chiar la recepție (după încheierea procesului-verbal, beneficiarul nu mai poate, în principiu, să formuleze pretenții noi pentru astfel de vicii);
- viciile ascunse, descoperite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării, pentru care răspunderea antreprenorului, proiectantului, dirigintelui de șantier și a celorlalți participanți la procesul de construcție subzistă integral;
- viciile structurii de rezistență (fundații, stâlpi, grinzi) rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și execuție, pentru care răspunderea se extinde pe toată durata de existență a construcției, deci fără limită de 10 ani.
Pentru un antreprenor care construiește o infrastructură publică (drum, pod, stație de tratare, rețea de utilități), această din urmă categorie este deosebit de sensibilă: chiar dacă recepția finală a fost semnată fără obiecțiuni cu ani în urmă, o problemă structurală descoperită acum poate fi încă imputabilă antreprenorului inițial, iar termenul de prescripție pentru acțiunea în despăgubire nu curge de la recepție, ci de la data la care viciul a fost efectiv descoperit.
2. Costurile și daunele legate de remediere
2.1 Costurile suportate de antreprenor pentru remedierea propriu-zisă
Sunt două categorii de costuri pe care antreprenorul le suportă pentru remedierea defectelor ce îi sunt imputabile: costurile directe ale remedierii și costurile conexe generate de prelungirea prezenței în șantier.
Costurile directe ale remedierii se referă la materiale, manoperă, eventuale expertize tehnice suplimentare cerute de comisia de recepție.
Costurile conexe generate de simpla prelungire a prezenței sale pe șantier până la finalizarea remedierilor pot include următoarele:
- costurile de asigurare și pază a șantierului pe perioada suplimentară de remediere;
- utilitățile (energie, apă) și chiriile pentru organizarea de șantier, dacă acestea trebuie menținute peste durata inițial planificată;
- eventuale costuri de mobilizare/remobilizare a echipelor și utilajelor, dacă antreprenorul a demobilizat șantierul înainte de finalizarea completă a recepției.
Aceste costuri depășesc, de regulă, bugetul inițial estimat al antreprenorului pentru proiect și reprezintă, practic, o pierdere directă a marjei de profit. Din acest motiv, este recomandat ca antreprenorul să acționeze preventiv și să-și bugeteze, încă de la momentul ofertării, o categorie de costuri de remediere care să includă toate aceste posibile cheltuieli.
Sub-Clauza 61.1 din Contractul Național de Lucrări introdus prin HG nr. 1/2018 stabilește o procedură importantă din punctul de vedere al disciplinei contractuale. Conform acestei dispoziții, în situația în care antreprenorul consideră că nu este responsabil de viciul sau defectul pe care a fost somat să-l remedieze, antreprenorul are obligația să efectueze reparația, urmând ca eventualele costuri să fie recuperate de la beneficiar ulterior, prin accesarea mecanismului de revendicare prevăzut de Contract.
Importanța practică a acestei proceduri: reglementează principiul „pay now, argue later”, care prioritizează remedierea oricăror defecte pentru a asigura buna funcționare a construcției, urmând ca ulterior să se stabilească cine poartă răspunderea pentru defecte și cine suportă costurile.
2.2 Penalitățile și daunele solicitate de beneficiar
Din perspectiva beneficiarului, defectele neremediate generează, de regulă, trei categorii de costuri, pe care le va imputa sau recupera de la antreprenor, așa cum vom arăta în continuare.
2.2.1 Penalități de întârziere
Contractele de lucrări publice (în special cele bazate pe condițiile HG nr. 1/2018) conțin, aproape fără excepție, clauze de penalități pentru fiecare zi de întârziere în finalizarea lucrărilor sau în remedierea defectelor semnalate în perioada de garanție. Aceste penalități curg, de regulă, din chiar momentul expirării termenului stabilit de comisia de recepție sau prin notificarea de remediere, indiferent dacă beneficiarul a suferit sau nu un prejudiciu efectiv – funcția lor este în principal de a determina antreprenorul să acționeze rapid.
2.2.2 Daune pentru prejudiciul efectiv suferit de beneficiar, atunci când acesta este nevoit să remedieze defectele pe cont propriu
Așa cum am arătat mai sus, dacă antreprenorul inițial nu dă curs somației de remediere, beneficiarul poate executa remedierile pe cont propriu (adesea prin contractarea unui alt executant, la un preț care poate fi mai mare decât cel care ar fi rezultat din contractul inițial, tocmai din cauza urgenței și a complexității unei intervenții de remediere asupra unei lucrări deja existente).
Toate aceste costuri suplimentare – diferența de preț, costurile de proiectare a soluției de remediere, eventualele costuri de expertiză tehnică necesare pentru a stabili cauza și întinderea defectului – se transformă într-o creanță de daune pe care beneficiarul o poate solicita antreprenorului inițial. De cele mai multe ori, beneficiarul alege să-și recupereze aceste costuri prin executarea garanției de bună execuție.
Un aspect important în practică este faptul că daunele solicitate pentru repararea defectelor pe cont propriu se pot cumula cu penalitățile de întârziere, întrucât cele două categorii de daune vizează acoperirea a două tipuri distincte de prejudicii.
2.2.3 Daune pentru afectarea folosinței normale a construcției
Cea de-a treia categorie de daune este, adesea, cea mai valoroasă și cea mai dificil de cuantificat: prejudiciul cauzat de simplul fapt că investiția nu poate fi folosită conform destinației sale atât timp cât defectul persistă. Exemple tipice:
- un drum sau un pod pentru care circulația trebuie restricționată sau oprită complet până la remediere, cu impact asupra traficului, a operatorilor de transport și, indirect, asupra bugetului local (prin costuri de deviere, semnalizare temporară, eventuale despăgubiri către terți afectați);
- o infrastructură de utilități (apă, canalizare, energie) care nu poate fi pusă în funcțiune, cu impact direct asupra populației deservite și, potențial, asupra unor obligații de serviciu public ale autorității.
Un element de disciplină juridică important trebuie semnalat aici: Regulamentul privind recepția construcțiilor prevede expres că este interzisă utilizarea construcției a cărei recepție a fost respinsă (respectiv suspendată, până la finalizarea remedierilor), interdicție care rămâne valabilă până la finalizarea remedierilor și admiterea recepției.
În practică, se întâlnesc frecvent situații de infrastructuri publice – drumuri, poduri, rețele de utilități – date în circulație sau în exploatare fără finalizarea procedurii de recepție, dintr-o presiune administrativă sau politică de a arăta un obiectiv „finalizat”. Această practică, oricât de răspândită ar fi, contravine dispozițiilor legale și expune atât beneficiarul/autoritatea, cât și antreprenorul unor riscuri suplimentare: în absența unei recepții valabile, este mai dificil de stabilit cu exactitate care defecte erau deja cunoscute la data punerii în folosință, ceea ce poate complica ulterior orice discuție despre răspunderea pentru vicii apărute după acel moment.
3. Concluzii practice
Pentru un antreprenor, concluzia practică este că orice defect semnalat în cursul recepției sau în perioada de garanție trebuie tratat cu prioritate maximă: costul remedierii tardive nu se limitează niciodată la costul tehnic al reparației, ci se poate multiplica prin penalități, prin diferența de preț a unei remedieri executate de un terț și prin daune pentru afectarea folosinței, care pot depăși cu mult valoarea inițială a defectului.
Pentru o autoritate contractantă sau un investitor, concluzia este complementară: documentarea riguroasă a procesului de recepție (procese-verbale clare, termene de remediere bine stabilite, somații transmise la timp) este condiția esențială pentru a putea recupera ulterior, de la antreprenorul în culpă, toate costurile generate de o remediere efectuată pe cont propriu, precum și pentru a evita riscurile juridice și practice asociate cu darea în folosință a unei construcții nerecepționate.
Fiecare dintre aceste situații necesită o analiză punctuală a contractului și a circumstanțelor concrete ale proiectului. Echipa noastră vă poate asista atât în etapa de negociere și redactare a clauzelor contractuale relevante, cât și în gestionarea litigiilor legate de remedierea defectelor în proiecte de infrastructură.